La prima vedere, titlul nostru poate provoca unele surprize cititorului. Pentru mulţi dintre noi a fi ortodox este sinonim cu a fi oriental sau, mai precis, cu a fi român, slav sau grec. Este greu de conceput ca cineva să fie în acelaşi timp occidental şi ortodox. Există riscul să considerăm această afirmaţie un fel de contradictio in adjecto. Numai că ea constituie o realitate a zilelor noastre: în Europa sau în Statele Uite ale Americii, un număr important de creştini se consideră a fi atât ortodocşi cât şi occidentali, refuzând o eventuală identificare sumară a istoriei sau a unor vechi obişnuinţe intelectuale, care legau Ortodoxia în mod exclusiv de creştinismul răsăritean. Printre aceştia, unii au mers foarte departe, mărturisind credinţa ortodoxă fără a renunţa la slujbele lor specific occidentale. Acesta este şi cazul Bisericii Catolice Ortodoxe a Franţei, cea care la un moment dat s-a aflat şi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române.

            Pentru a face o scurtă prezentare, putem spune că Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei reprezintă un grup mic de credincioşi care s-a format în Hexagon imediat după primul război mondial, în contextul întâlnirii dintre Biserica Catolică Evanghelică, o comunitate non-romană, şi emigranţii ruşi ajunşi în număr destul de mare după 1917 în occident. Este vorba despre un fenomen special şi unic, născut din confluenţa aparent fortuită a mai multor factori imprevizibili şi independenţi unul de celălalt. De aceea credem că Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei merită un studiu minuţios, mai ales că acest demers nu a fost încă realizat la noi. De asemenea, în abordarea subiectului nostru ni s-au părut a fi incitante şi unele paradoxuri: membrii Bisericii Catolice Ortodoxe a Franţei se consideră a fi ortodocşi, dar sunt priviţi cu suspiciune de către ortodocşii din Franţa care aparţin de bisericile ortodoxe din ţările din care provin. O comunitate care pretinde a fi vocea Ortodoxiei în Occident nu este reprezentată la Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau în cadrul vreunei instanţe ecumenice locale, o comunitate care a reuşit să aducă la credinţa ortodoxă numeroşi occidentali, a ajuns în nenumărate rânduri fie dezavuată de personalităţi ortodoxe de origine occidentală. Într-un cuvânt, un grup pe care-l putem numi empiric, respinge un concept teoretic. Cum au fost posibile astfel de paradoxuri, vom vedea în paginile cărţii de faţă. Până atunci trebuie făcute câteva remarci de ordin metodologic. Este bine cunoscută problematica ce se pune de obicei istoricului în legătură aşa-numitele dizidenţe ecleziastice: dificultăţi în culegerea de informaţii precise şi prin aceasta de stabilire a unei cronologii şi aproximaţii numerice; unele păreri de tip apologetic sau chiar polemic care nu fac altceva decât să împiedice o anchetă clară, rolul exagerat jucat de anumite personalităţi „harismatice” sau nu, care îndreaptă cercetătorul spre tărâmul paranormalului; în sfârşit, iraţionalul şi imprevizibilul, aparent sau real în derularea evenimentelor, uneori poate descuraja în încercarea de sintetizare sau apreciere globală. Toate aceste dificultăţi le-am întâlnit şi noi, fără a avea pretenţia că le-am putu depăşi în întregime. Enumerarea lor am făcut-o pentru evitarea oricăror reticenţe din partea cititorului neavizat. De fapt, greutatea înţelegerii grupurilor ecleziastice marginale constă în faptul că acestea sunt dezrădăcinate de marile curente ideologice sau culturale contemporane. Conflictele care le despart sau le opun bisericilor-mame au drept fundament convingeri religioase specifice care ni se par adesea străine şi care nu justifică atâta risipă de energie. În astfel de situaţii tentaţia este de a le respinge la „margine istoriei”, fără a încerca să mai înţelegem cauzele unui astfel de comportament.

            Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mişcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacţii unor aspiraţii mai mult sau mai puţin conştiente. La rândul lor, câţiva tineri ruşi, ajunşi în Franţa după revoluţia din 1917, vor descoperi bogăţiile unui patrimoniu creştin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorinţa apropierii de ortodoxie,  răspundea unei necesităţi explicite: aceea a redescoperirii spiritualităţii ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiţii locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naştere o nouă formaţiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franţei”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 şi până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura ţară latină majoritar ortodoxă.

            În ceea ce priveşte izvoarele folosite în alcătuirea acestei cărţi, este bine să facem distincţie între lucrările propriu-zise, izvoarele imprimate, cele inedite şi orale. Pentru lucrările imprimate, am folosit studiile apărute sub numele care prezintă sub o formă apologetică evoluţia ortodoxiei de rit occidental în Franţa, precum şi biografiile a doi dintre protagonişti, episcopul Louis Charles Winnaert şi părintele Evgraf Kovalevsky. Ţinând seama de natura şi intenţia lor, aceste lucrări trebuie folosite cu prudenţă. Cu toate acestea, ele ne-au fost utile, pe de-o parte, pentru ca în ele am găsit foarte multe informaţii verificabile de primă mână, iar pe de altă parte ne-au permis să urmăm un fir cronologic destul de precis, greu de reconstituit altfel. Pentru completări în prezentarea faptelor am folosit sursele imprimate, diferite articole din periodice, broşuri, publicate dea lungul timpului, de mişcarea pe care dorim s-o prezentăm in paginile acestei cărţi. Nu fără importanţă au fost izvoarele inedite, care în multe cazuri au un caracter personal, sau informaţiile dobândite pe cale orală în perioada anilor petrecuţi în Franţa. Ele ne-au permis reconstituirea unei atmosfere, înţelegerea unor reacţii psihologice. Toate acestea ne-au ajutat la reconstituirea unor evenimente care au provocat până astăzi reacţii pasionale în unele medii ortodoxe din Occident şi nu numai.