În secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul XX, Bisericile Ortodoxe, chiar şi minoritare, se organizează în Occident, coexistând până astăzi cu catolici şi protestanţi. Existenţa acestei diaspore este rezultatul mai multor valuri de emigrări, fie de natură politică, fie de natură economică. În acest fel ajungem la un fapt istoric a cărui importanţă este greu de calculat: în această parte a lumii, din punct de vedere topografic, distincţia obişnuită dintre Occident şi Orient a dispărut. Frontiera, care trecea altădată pe undeva prin Europa Centrală şi bazinul Mediteranean, aşa cum a fost materializată şi simbolizată ea prin Roma şi Constantinopol, sau mai târziu până la un moment dat prin Rusia, a fost abolită de deplasarea unor grupuri de popoare ortodoxe către Vest. Exodul masiv din secolul al  XX-lea a impus pierderea caracterului geografic exclusiv oriental atribuit în general ortodocşilor. Biserica Ortodoxă este prezentă astăzi pe toate continentele, iar contactul dintre Ortodoxie şi Occident, favorizat de diferitele diaspore ortodoxe, constituie fără îndoială unul dintre evenimentele spirituale majore ale sfârşitului de secol XX.

            În acest context, putem, spune că Franţa ocupă un loc privilegiat. De ce? Este bine cunoscut faptul că Franţa, prin statutul ei de veche naţiune creştină, de-a lungul mai multor secole s-a identificat cu creştinismul. Peisajul său religios contemporan este foarte divers, fiind alcătuit dintr-un mozaic care juxtapune, uneori în cantităţi infime, aproape toate expresiile pe care sentimentul religios le-a putut împrumuta de pe suprafaţa terestră. Acest evantai este îndeosebi rodul emigrărilor, Franţa, prin poziţia sa geografică, la extremitatea continentului, dar şi prin tradiţia sa juridică şi politică, constituind până astăzi un teritoriu de azil. Astfel, ea a cunoscut la început două tipuri de emigranţi: cei care şi-au părăsit ţara goniţi fie de o revoluţie au o lovitură de stat, fie din cauza persecuţiilor religioase considerând că viaţa le era ameninţată şi libertatea diminuată.

            În condiţii asemănătoare au pătruns în viaţa spirituală şi culturală a Franţei şi ortodocşii. Prezenţa lor nu trebuie însă înţeleasă ca o acţiune concurenţială faţă de celelalte biserici creştine.

            În Occident, mulţi sunt aceia care văd Biserica Ortodoxă ca naţionalistă şi tradiţionalistă, reacţionară şi antiecumenică. În cazul Franţei însă, impactul ortodoxiei este diferit de ceea ce de multe ori mijloacele audio-vizuale impun opiniei publice. Lucrările prezentând gândirea teologică sau spiritualitatea Ortodoxiei constituie adevărate succese de librărie, teologii său sunt citiţi şi comentaţi, iar mânăstirile ortodoxe devin locuri de reculegere spirituală pentru tot mai muţi neortodocşi. Există, am putea spune, un paradox, pe care vom încerca să-l analizăm în această carte, evitând orice polemică, fără a uita tensiuni mai vechi sau actuale, cu celelalte confesiuni creştine, sau chiar cu ortodocşii înşişi. Scopul nostru nu este acela de a prezenta istoria evenimenţială şi culturală a ţărilor tradiţional ortodoxe, pentru care avem în prezent lucrări excelente, ci de a studia, în cadrul Franţei contemporane implantarea şi integrarea comunităţilor ortodoxe în cadrul diasporei. Încercarea este justificată şi de anii petrecuţi ca preot şi doctorand în acest spaţiu geografic, ani care au contribuit la maturizarea noastră ca cercetător.