Istoria bizantină ia sfârşit la o dată sigură: cucerirea Constantinopolului de către otomani la 29 mai 1453. Ea are şi o dată de naştere: crearea noii Rome, pe malurile Bosforului, pentru care Sfântul Constantin a decis să o numească după numele său.  La acea vreme împăratul se gândea la o apropiere de frontierele cele mai ameninţate, Dunăre şi Eufrat, fără a avea în vedere crearea unui nou imperiu. Din punct de vedere cronologic, Bizanţul a succedat Imperiului Roman, deschizând o eră nou, chiar dacă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au susţinut edificiul imperial roman, evoluţia sa ulterioară descoperindu-ne o direcţie diferită. De asemenea, Bizanţul se înscrie pe coordonatele elenismului, orizont cu deschidere amplă spre Antichitate, reprezentând o sinteză, la alcătuirea căreia au contribuit factori şi valori aparţinând unor culturi diverse.

  Rolul Imperiului Bizantin în istoria europeană şi a poporului român, nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi îl trec uneori cu vederea. De fapt întreaga istorie a creştinismului, din momentul în care a devenit religie liberă, s-a desfăşurat în cadrul acestui imperiu. Prin studierea istorie şi spiritualităţii Bizanţului putem înţelege mai  bine cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat şi a formulat dogmele şi normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură, a dat viaţă unor forme superioare de trăire spirituală şi sa impus în viaţa societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost,  aşa cum spune bizantinologul Steven Runciman, „imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu din Cer”.

            În ce ne priveşte pe noi, românii, Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul Bizantin a reprezentat sigura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să da libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. De la  Bizanţ  fost condusă activitatea misionară de creştinare în părţile noastre. Mai târziu, când s-au constituit statele feudale independente româneşti, în secolul al XIV-lea, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul.

            Oraşul Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al Bosforului în jurul anului 660 î. Hr., Poziţia sa geografică, deosebit de favorabilă, ia permis să aibă succese economice şi politice notabile încă de la înfiinţarea sa. Acest oraş domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee, dintre Europa şi Asia Mică, fiind uşor de apărat, înconjurat pe trei laturi de ape. Cu toate acestea Bizanţul nu şi-a putut apăra graniţele, fiind cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de către perşi, la sfârşitul secolului al VI-lea. Adevărata glorie a oraşului va începe însă în timpul lui Constantin cel Mare, care îl va transforma în capitala imperiului.

            Foarte mulţi cercetători au considerat că Imperiul Bizantin a fot o continuare directă Imperiului Roman, numindu-l chiar la un moment dat (395) imperiul roman de răsărit. Afirmaţia nu este lipsită de temei, deoarece împăraţii bizantini au păstrat  o lungă perioadă de timp titulatura împăraţilor romani s-au considerat până la sfârşitul imperiului urmaşii acestora, revendicând toate teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniseră. In Imperiul Bizantin au supravieţuit urme de organizare statală administrativă or socială de tradiţie romană. Dreptul şi normele juridice romane aui rămas multă vreme cu modificări neesenţiale. Chiar si limba oficială a imperiului a fost, până la începutul secolului al VII-lea, latina. La rândul lor, locuitorii Imperiului Bizantin, se numeau pe sine romei, iar ţara lor era Romania sau pământ roman.

            Caracterul grecesc al lumii bizantine sa accentuat începând cu secolul VII-lea, cu domnia împăratului Heraclius, când latina este înlocuită cu greaca. Grecismul va deveni tot mai pregnant in secolele următoare, cânt între Apus şi Răsărit vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, schisme) conflicte politice, ca în cazul cruciadelor. Vom întâlni pentru bizantini tot în această perioadă şi termeni ca: helleni, sau helladikoi, dar in mod izolat şi fără să-l înlocuiască pe cel de romei. Persistenţa tradiţiilor greceşti şi a populaţiei de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August Heisenberg să spună că: „Bizanţul este imperiul roman devenit creştin”, dar de naţionalitate greacă. Iar Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizaţiei noastre. De altfel grecii de astăzi consideră istoria bizanţului drept istoria lor naţională. În definiţia lui Krumbacher si altor cercetători se menţionează ca al treilea element constitutiv: creştinismul. De altfel, cum se ştie, religia creştină a reprezentat osatura spirituală a imperiului bizantin. Întreaga viată publică si particulară a bizantinilor era pătrunsă de învăţătura creştină. Literatura bizantină, ca şi majoritatea artistice şi arhitectonice, îşi au sursa de inspiraţie în creştinism. De ceea istoria si spiritualitatea Bizanţului presupun preocuparea pentru cunoaştere a istoriei creştine pentru o perioadă de 1000 de ani, atât cât a durat Imperiul Bizantin.

            În cadrul realităţilor bizantine, un loc important la-u avut şi diferitele influenţe, fie că au fost orientale, fie occidentale, în disciplina pe care o studiem având obligaţia să ţinem seama şi de acest lucru. Reiese din cele de mai sus ca istoria şi spiritualitatea Bizanţului este o ştiinţă vastă, că domeniul ei de cercetare este complex, meritând din plin a fi studiată în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă.